 |
| No.4 |
Una dintre primele mele amintiri de ființă cu ochi, nas și dispozitiv de stocare a datelor, este dintr-o iarnă. Nu știu dacă este din primul sau cel de-al doilea an de viață. Mereu mi s-au părut așaaaa, aberante, teoriile cu ce și cât își amintesc copii mici-mici, și totuși (chiar) și eu îmi amintesc ceva. Ceva dinainte de a învăța să vorbesc și chiar dinainte de a ști despre mine.
Amintirea aceasta, după cum spuneam înainte să abeream, este dintr-o iarnă, dintr-o zi de iarnă cu muuuult Soare, așa cum numai albul zăpezii poate însori o zi. Sunt mulți copii și s-a construit un derdeluș lângă zidul blocului. La un moment dat zarva se amplifică și nu datorită vitezei săniuței sau faptului că zăpada este udă și intră pe după gât și alunecă pe spate. Nu, gălăgia este cauzată de găsirea unui arici. Probabil în goana lor de a aduce cât mai multă zăpadă pentru înălțarea derdelușului, copii au deranjat și vizuina acestei nevinovate creaturi.
Și gata. Atât. Asta este tot ce îmi amintesc.
Mult timp nu am procesat această întâmplare, așa cum ar face un om mare. Mult timp au fost numai senzații - mângâierea Soarelui pe obraji, lumina puternică, ciripiturile copiilor și cuvântul: arici, un arici, un arici!
One of my first memories as a creature gifted with eyes, nose and a data storage device, is of a winter day. I don't really know if that day belongs to my first or second year of life. This whole idea, that we can remember things from when we were babies, I'm a bit skeptical about it, even though I, too, seem to remember something. Something that happened before becoming aware of much, least of all a self.
This memory - as I started telling you before my thought slipped, is of a sunny winter day, brightened even more by the mountains of white snow.
I was surrounded by a lot of kids, most of them caught in the important work of creating a mound of snow so they could sled down on. Suddenly, they become even noisier, and it's not because of the speed at which the sled goes downhill or because the snow is wet and it gets on your back through that mischievous gap between your hat and your coat...it's because they found something. They found a someone: a hedgehog. Probably, while trying to gather all the snow from around the building they've disturbed the creature's den.
Aaaaaand that's about it. That's my first memory!
For a long time I haven't processed it like an adult would: how, why, who, where, but I've kept it simple, defined by feelings and sensations: the warmth of the Sun on my cheeks, the bright light, children's twitter and the word everyone uttered, shouted, spoke: hedgehog, a hedgehog, a hedgehog!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Helloooo!