Nu știu de ce fug de oameni.
Pur și simplu e cea mai la îndemână reacție.
Oricum, nu este distractiv să ai răspunsurile la toate întrebările, viața ar deveni prea plictisitoare așa, deci de ce să îmi bat capul cu ele?
Contul de Instagram mi-a fost compromis...
Îmi plăcea așa, în solitudine și în liniștea asigurată de lipsa tagurilur.
Cumva acolo și totuși nu.
Da, aș fi putut alege să nu public nimic; din moment ce nu vreau atenție, de ce mă expun?
Nu știu.
La fel de ușor am putea întreba: de ce să mai exist, dacă nu [..] ?
Răspunsul cel mai comod este prea polarizator și nu cred că este exhaustiv. În plus, de când suntem atât de serioși aici?!
Deci da, revin pe blog în speranța că aici voi găsi ceea ce am pierdut.
Nu am nimic deosebit să vă arăt (de parcă alte dăți a fost altfel?), doar gânduri de depănat, observații de notat, rime de adunat.
Mie îmi plac gâștele. Și rațele. Dar în mod deosebit gâștele.
Nu știu de ce, nu am o explicație. E o fărâmă de admirație amestecată cu un vârf de dorință. E dorința aceea pe care o simți în prezența persoanelor șarmante: vrei să fii în preajma lor, vrei să fii plăcut de ele, vrei să crezi că pentru ele ești la fel de încântător și fascinant cum sunt ele pentru tine. E ca și cum cu o mișcare de vârf de aripă vei fi primi aprobarea Universului că totul despre tine și persoana ta este bun, este în regulă. Gâște, mda. Vorbim despre gâște.
Nu vă faceți griji, nu am experiențe de acestea transcendentale de fiecare dată când este vorba de gâște, pur și simplu asta se întâmplă când încerci să vorbești despre ceva ce nu ar trebui explicat, doar lăsat să fie. Ca și contul meu de Instagram...
Odată i-am spus unei ființe, cu formă umană, că seamănă cu o gâscă. S-a supărat pe mine. Am încercat să îi explic că este de bine, că mie îmi plac gâștele și că nu e nimic rău în a fi comparat cu una, chiar și numai pentru aspectul fizic. Nu a înțeles.
Uneori este mai bine să lași unele lucruri nespuse. Și nescrise.
Bonus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Helloooo!